For my friends

Momentul adevarului.

Noaptea ce urmeaza fi pusa pe hartie a fost cea mai minunata dar si cea mai grea experienta de pana acum a subsemnatului. 🙂

Asa cum v-am povestit in postul anterior urcatul a inceput pe la 12:15. Imi pare rau ca nu sunt poze din acele momente pentru ca imaginea redata ar fi fost intradevar una dintre cele mai feerice momente ale calatoriei.  De la camp incepea un urcus destul de abrupt pe prima portiune iar fiecare grup ce urca avea toate frontalele aprinse. Tot muntele arata ca un  pom de Craciun, impodobit cu zeci de beculete. Urcusul a durat cam 5 h si a fost groaznic, nu m-am simtit atat de obosit in viata mea si am sa va spun imediat si de ce a fost mai greu decat trebuia.

Peste 5000 de metri urcusul a devenit infiorator, fiecare pas era durere iar respiratia era de un ritm de abia puteam sa tin pasul cu ea :)). Din cauza “prietenilor mei din state” si a ritmului idiot de urcat si de mers in fata din zilele anterioare, ghidul nostru a crezut ca asa ne place sa urcam si a impus un ritm alert inca de la inceput. Ritm care era cat pe ce sa ne faca sa abandonam. La 5400 de metri unul dintre “americani” a cazut in genunchi si a inceput sa vomite, fiind nevoit sa se intoarca de urgenta. O alta parte poasta a urcatului in acest ritm a fost ca am ajuns la 5 jumatate sus si am vazut ca peisaj exact un …….Cat despre poze, aparatul era la cel ce a trebuit sa coboare si in nebunia aia am uitat complet cu totii sa-i cerem aparatul.

Cu tot frigul si greutatile, sentimentul de pe varf a fost sublim, fericirea ca reusisem a fost cu adevarat imensa. Dar nu a putut tine prea mult pentru ca in 5 minute, eu cel putin, am crezut ca mor de frig. Erau undeva la -25 de grade. Am fost nevoiti sa coboram imediat pentru ca simteam ca nu mai rezistam nici macar un minut. Am reusit sa intalnim 2 norvegieni care facusera greseala sa ajunga tot pe intuneric si am reusit sa facem o poza, care din pacate nici acum nu am primit-o 🙁

 Drumul de intoarcere a fost greu doar in prima perioada pana a rasarit soarele. Apoi a fost placut, singura grija fiind sa ajungi mai repede la cort si sa dormi.  Am ajuns inapoi pe la 8 si dupa un ceai fierbinte am reusit sa dorm aproximativ 2 ore pentru ca calatoria nu se termina aici ci la Mweca Camp…la 3100 de metri.

Coborarea catre Mweca Camp a fost destul de grea pentru mine personal, pentru ca bataturile mele cele vesnice incepusera sa-mi faca probleme si am cam suferit 3 ore, cat ne-a trebuit sa coboram. In rest vreamea a fost superba si exceptand durerea, coborarea a fost foarte placuta, mai ales ca prietenii mei au luat-o ca idiotii iarashi inainte si m-am putut bucura de natura 100%.

Ultima gaselnita pe ziua de azi a fost vestea ca dragii mei concetateni au hotarat sa nu ramana la camp si au vrut sa coboare inca 3 ore ca sa ajunga la hotel in aceasi seara. O idiotenie, pentru ca ideea de a veni in Tanzania a fost sa urcam pe Kili..sa mergem la munte, nu sa ne grabim sa ajungem la hotel. In fine, am ramas singur in acea seara si am petrecut cateva ore agreabile stand de vorba cu Simone (asistentul de ghid) si cu restul oamenilor pe care ii stiam din zilele anterioare.

 Somnul a venit destul de devreme, asta poate si dupa 2 beri :D……..noapte buna copii!!!

This entry was posted on Saturday, March 21st, 2009 at 12:00 pm and is filed under Travel. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.